Mi-ar fi plăcut să spun o poveste frumoasă despre cum COVID19 și izolarea la care ne-a condamnat mi-a făcut viața mai bună, în care timpul petrecut în casă ar fi însemnat timp să mă dezvolt, să învăț lucruri noi, să îmi pun viața în ordine. Din păcate, pentru mine COVID19 înseamnă dor și griji, amestecate cu durere și nesiguranță, multe lacrimi și zile la rând de stat pe canapea privind în gol cu Netflix pe fundal. Din Diaspora lucrurile se simt diferit, iar dorul e mai mare ca niciodată. Mi-e dor de mama în fiecare zi și mi-e frică că nu șțiu când o voi strânge data viitoare în brațe. Ne sunăm de 100 de ori pe zi să ne liniștim reciproc și, în ciuda celor 3500 de kilometri, o simt mai aproape ca niciodată. Dar grijile sunt pe măsură, mama fiind unul din oamenii ce nu pot lucra de acasă. Acum, mai sunt și prietenii mei, o mână de oameni extraordinari pentru care mă tem de fiecare data când îmi spun că ies la magazin sau să își plimbe cățeii – nu numai de virus, dar și de abuzurile poliției. Știu că au grijă de ei, dar mi-aș fi dorit să fiu mai aproape de fiecare și să fiu eu sigură că sunt bine. Dincolo de asta, eu am avut câteva săptămâni bune de izolare de prin ianuarie, când îmi plângeam rănile după o relație abuzivă. Însă începusem recent să ies din nou, aveam cursurile la care eram obligată să merg, mai veneau prietenii la cină – acum însă simt că am revenit în același punct, toată evoluția pe care o făcusem e ruinată, deseori sentimentele sunt mai intense și durerea mai mare, iar eu rămân prinsă între cei patru pereți cu toate gândurile. În momentul ăsta sunt terifiată pentru oamenii pe care îi iubesc în țară, stau cu gândul că nu știu când și dacă o să îi mai văd, iar în paralel mă întreb dacă le-am arătat suficient cât îi iubesc ultima data când i-am văzut (probabil nu).