Exact 4 săptămâni în urmă, pe 13 martie, mă întorceam acasă de la cârciumă. Eram răcită și luasem o mască de la cârciumă pentru a-i proteja pe ceilalți de mine, mai mult din frică. Când lucrezi cu curieri care îți zic că virusul nu există sau că l-au inventat americanii, panica devine o stare obișnuită de spirit. Am coborât din ratb și așteptam verdele la semafor. Dintr-o mașină plină ochi de băieți, care a frânat brusc în fața mea, îl aud pe cel mai șmecher cum îmi strigă: “Degeaba porți mască că se ia și pe ochi.” Ajung acasă și în hohote de plâns mă arunc în brațele prietenului meu: “Se închide cârciuma. Mâine e ultima zi.” Frica mi s-a cuibărit în oase, iar celelalte sute de gânduri despre cum nu voi mai reuși să mă susțin financiar sau să plătesc jumătatea mea din chirie mă făceau să mă simt o povară din ce în ce mai mare pentru iubitul meu care, slavă cerului, lucrează de acasă în această perioadă. În prima săptămână m-am apucat de gătit compulsiv. Așa mă puteam izola de prietenul meu la bucătărie pentru că habar nu aveam cum va fi să ne avem doar unul pe altul zi de zi. În a doua săptămână după câteva crize de plâns în care m-am simțimt o povară lipsită de vreun sens sau rost, mi-am lins rănile, am băut, am mâncat și m-am uitat frenetic la un serial ca să-mi treacă viața mai repede. În săptămâna a treia am găsit în debara vreo 10 măști chirurgicale uitate de proprietara apartamentului care e asistentă la un spital din București și am prins curaj. Cu masca pe față, mersul la mega nu mai era o coborâre de la etajul 7 în infernul anxietății și a atacurilor de panică, deși, recunosc, încă mai am palpitații când simt oameni în jurul meu. O fi de la tiroidă și euthyroxul pe care îl mai am mi se termină. O dată pe săptămână îmi iau inima în dinți și mă duc pe la farmaciile din zonă, dar euthyroxul e tot de negăsit, deja de o lună.