Am zile și zile de când stau la izolare. De cele mai multe ori reușesc să-mi fac treaba de jurnalistă, chiar să scriu implicată emoțional, să fac paste picante aproape la fel de bune ca cele pe care le mâncam când mergeam la maică-mea în vacanță în Italia, să fac curat sau în orice caz să-mi mișc corpul puțin. În unele zile, însă, cu greu mă mobilizez să fac măcar patul sau să mă ridic pur și simplu, iar singura alinare este Cici ,pisica mea, care vine și toarce lângă mine sau un nou episod din serialul Prietena mea genială, inspirat după cărțile scrise de Elena Ferrante. E o perioadă în care mă închid și mă deschid față de oameni într-un mod pe care nu-l pot controla mereu și încerc să accept că e ok și că nu trebuie să fiu în fiecare zi un izvor de energie pozitivă. Aaa… și nu pot spune că am descoperit sensul vieții în aceste vremuri de pandemie, dar cu siguranță am făcut o triere a oamenilor pe care vreau să-i am aproape.