Începutul nebuniei m-a prins într-o stare de burn out pe care îmi venea greu să o conștientizez, dar resetarea asta generală a lumii m-a forțat să o fac. Am încercat să înțeleg cum se schimbă lucrurile în jur, cum ne reașezăm, cum pot ajuta și cum mă pot eu reporni. Nu mă consumă munca online sau anularea planurilor din aceste luni, cât mă consumă incertitudinea despre ce urmează, sentimentul că nu are nimeni controlul. Cu atât mai puțin eu. Am zile în care sunt ok și muncesc până seara târziu, dar am și zile în care lucrurile nu se leagă aproape deloc și simt nevoia mai mult să vorbesc cu oameni despre cum trec și ei prin toate astea. Uneori simt că ce fac ajută, oricât de puțin, alteori simt că suntem neputincioasă. Anxietatea practic a luat forma unui virus, se metamorfozează constant, ascunzându-se prin griji despre viitor, despre prezent, despre ce se poate face și mă chinuie repetat prin întrebarea ce aș putea face mai bine sau mai mult. Nu mă pot concentra să văd filme noi sau să citesc. Revăd în buclă Seinfeld și mai strecor documentare, iar în general timpul trece incredibil de repede. Pierd limita orelor de muncă și cad seara ca după o zi de alergat. Dar am acceptat asta la mine, că nu voi ieși din perioada asta nici cu o limbă străină învățată, nici cu un skill nou, ci doar îmi propun să ies ok. Am încercat să pun anxietatea din zilele mai puțin bune în colaje, sau în scris, dar nu întotdeauna funcționează și am ajuns să accept și asta. E un dans cu vulnerabilitățile noastre în zilele astea și cred că pentru mulți e un dans pe care l-am evitat, dar acum suntem forțați să îl ducem la capăt, iar asta poate fi ceva care să ne ajute să ne înțelegem, să ne vindecăm poate în alte locuri decât am crede sau ne-am aștepta.