Viata mea a luat o turnura complet neasteptata, desigur, odata cu masurile de izolare. La inceput m-am bucurat sa stau acasa linistita, departe de jobul meu obositor, pentru ca aveam mare nevoie de o perioada in care sa ma opresc din tot ce faceam, sa ma reculeg si sa vad incotro merg mai departe. Ajunsesem intr-un mare hal de oboseala, iar in existenta mea era mult zgomot. Apoi, pe masura ce ascultam noutatile m-a apucat o frica teribila si un sentiment de neputinta, am facut cateva atacuri de panica. A urmat o perioada destul de tulbure, in care am simtit frustrare ca nu-mi pot controla viata ca inainte si depresie fiindca stateam departe de oameni. Mama mea e relativ in varsta si locuieste in Suceava, iar sora mea in alta tara, asadar eram toate departe una de alta, fara sa ne putem sustine daca era nevoie de ajutor. Am trecut printr-o perioada de stres maxim, chiar daca am continuat sa lucrez de acasa, in telemunca apoi de la birou. La inceput am luat masuri extreme de protectie si de autoizolare. Mi-a fost foarte frica de moarte, a mea si a altora, a mamei si a surorii mele, a oamenilor pe care ii iubesc. Am suferit cand am iesit din casa prima oara intr-un oras pustiu, am suferit sa vad atata frumusete care se petrecea in natura fara noi. Am simtit o durere nesfarsita gandindu-ma la viata obisnuita dinainte, care acum parea atat de departe si imposibila, ca intr-un vis. Cumva, ma gandeam ca lucrurile nu vor mai fi niciodata la fel si ceea ce simteam era un fel de doliu dupa ce am pierdut peste noapte. Desigur, cam ca toata lumea, am gatit, mi-am reluat niste hobby-uri mai vechi, m-am apucat de sport online, mi-am reorganizat dulapurile etc. Am vorbit mult la telefon cu familia si prietenii. De unii m-am apropiat, de altii m-am indepartat, am avut si aici parte de cateva surprize, si bune si rele. M-a impresionat in tot acest timp sentimentul de solidaritate, am suferit cand am citit povestile triste si mi-am dat seama, poate pentru prima oara in viata, cat de fragili suntem si cat de mica e planeta in care traim. Chiar am simtit, cumva, ca toti suntem unul. Nu pot sa spun acum cu exactitate in ce mod mi-a afectat viata aceasta pandemie, pentru ca cred ca abia dupa un timp voi realiza pe deplin ce s-a intamplat in interiorul meu, in profunzime. Stiu, insa, cu siguranta, ca a fost o pauza binevenita de la tot ce era in viata mea inainte si un ragaz necesar pentru a ma limpezi. Si mai stiu ca viata mea nu va mai fi la fel ca pana acum, ci mai buna, pentru ca am dat un reset foarte important la felul in care vedeam lucrurile inainte. E ca si cum m-a trezit dintr-o boala grea.