Nu am realizat de fapt când dintr-odată, lumea pe care o consideram atât de largă și atât de primitoare, s-a închis în sine. Eram întoarsă de doar câteva săptămâni dintr-un training internațional și de la o vizită la cea mai bună prietenă a mea în Londra – când mi s-a spus că mai bine nu mai fac naveta pentru muncă, că s-au închis toate locurile în care mi-aș putea revedea prietenii cu care nu m-am mai întâlnit de câteva luni bune, și că toate planurile pe care mi le făcusem pentru tot restul anului au devenit nule. Nu am înțeles și acceptat imediat ce înseamnă asta. Reacția imediată a fost de disociere: în mintea mea orice se întâmpla în jurul meu nu părea real, așa că nu putea să mă afecteze direct, părea ireal că trăim prin așa ceva. Treceam prin zilele de lucru (ca muncitor esențial) ca prin apă, într-un șoc intern că, totuși, lumea nu s-a oprit cu adevărat cu totul. Am urmărit, și încă o fac, fervent știrile, forțându-mă să realizez că fiecare nou număr este un om, și fiecare om are propriile sale dureri, și o familie și o viață cu toate complicațiile ei. Și toate numerele ălea la un loc sunt doliul umanității, prin toate generațiile sale. Oriunde îmi întorc privirile, în viața reală sau în mediul online, lucrurile par să se prăbușească: emoțional, economic, familial. Pentru că întreaga mea familie lucrează în joburi esențiale, și pentru că locuim și cu bunica de 76 de ani, fiecare ne izolam în părți separate din casă și încercăm să menținem la minim contactul. Nu am fost în stare să mai vorbesc cu niciun prieten de-al meu, despre nimic altceva, de mai bine de o lună. Orice fac, în spatele fiecărui gând și fiecărei acțiune, există conștiința unui virus de care nu pot uita sub niciun fel. Acum conduc spre locul de muncă, într-un decor care pare luat din filmele cu zombie. Știu că ar trebui să mă consider norocoasă că încă am un loc de muncă, deși efortul pentru a-l menține îmi pare enorm, atât fizic cât și mental, – când atâția alții au intrat în șomaj sau au fost dați afară. Mă simt vinovată când vreau mai degrabă să stau acasă (aș deveni repede o povară monetară pentru familia mea, deși astfel aș reduce un risc la care ne expunem zilnic), dar oamenii mor. Și moare o parte din mine știind că trebuie, în deplină cunoștință de cauză, să creez un pericol de îmbolnăvire (și posibilă moarte) fiecărei persoane cu care mă întâlnesc, doar pentru că sunt astfel condiționată de un sistem capitalist. În fiecare zi, în mine se bate nevoia de a aduce un aport economic familiei în timpuri nesigure de criză cu certitudinea morală că nu este normal să ni se ceară așa ceva. Vreau să plâng, dar realizez că nu mai pot. Plus, plânsul deshidratează și mai ales acum, e important să nu ne slăbim în niciun mod corpul. Îmi pun masca și iau o nouă zi de la capăt.