Prima saptamana de carantina a fost minunata pentru ca veneam dupa un burn-out dupa care parea ca nu ma mai resetez. Am dormit 14-16 ore pe zi aproape o saptamana, cu lumina aprinsa, ziua in amiaza mare, cu zgomot langa mine. Pur si simplu nu ma deranja nimic. Era bine daca tinea doar atat, pentru ca desi am avut bateriile incarcate dupa, acum,abia reusesc sa ma concentrez pe ceea ce fac si nu sunt foarte productiva. Nu pot sa ma plang sa spun ca nu reusesc sa fac nimic, dar oricum nu fac cat mi-as dori. Si asta duce la frustrare si frustrarea la oboseala. Mi-e si foarte dor de mers la birou, la FILIA, de discutiile cu colegele mele si lucrul in echipa. E bun si zoom sau ce alte variante mai exista, dar oricum nu poate inlocui, pentru mine, interactiunea fata in fata. Pe plan personal, ma bucur tare ca stau alaturi de partenerul meu si pisica noastra in aceasta perioada. Ne uitam la multe seriale si pare ca avem sansa sa ajungem la jumatatea listei de seriale pe care o tot incarcam de doi ani. Acum avem timp sau cel putin asta e senzatia. Inca muncim amandoi de la 10 la 18, dar suntem mult mai odihniti si dormim mai putin ca inainte (exceptie pentru mine prima saptamana). Ne impartim treburile casnice destul de natural, asa cum o faceam si inainte. Pisica noastra, Alita, are chef de joaca mult mai mult ca inainte si ne distreaza constant cu giumbuslucurile ei. Nu pare ca intelege de ce nu mai plecam si stam pe capul ei, dar se obisnuieste si ea incet incet cu situatia. Mai greu este faptul ca va fi primul Paste pe care il fac fara ai mei si ma doare. Sunt convinsa ca si mama este foarte afectata de asta, dar ne tot spunem ca sunt lucruri mai grave care se puteau intampla. Speram ca ouale ciocnite prin video sa fie suficiente sa mai aline dorul. Totusi, sunt optimista. Va fi bine si vom trece si peste asta. Sper doar sa iesim mai buni, mai implicati, mai sensibili.