Weekendul ăsta ar fi trebuit să coordonez câteva sute de voluntari care urmau să dea naștere unei noi păduri. La fel și weekndurile trecute. Lucrasem de la începutul anului la proiectul ăsta. Trebuia să începem pe 14 martie, era totul gata, voluntarii mobilizați, terenul discuit, puieții pregătiți. Pe 10 martie, alături de colegii mei am decis amânarea acțiunilor pentru toamnă. Miercuri, 11 martie, șefii ne-au zis că putem lucra de acasă două zile, joi și vineri, urmând ca luni ne revedem la birou. Am băgat laptopul în ghiozdan, nici nu am luat tot ce mai aveam pe acolo, crezând că mă întorc peste câteva zile, dar din seara aia n-am mai văzut biroul.

Miercuri, 11 martie, a fost ultima zi de viață „normală”. Tot atunci am avut și primul atac de panică serios din viața mea. Am plecat la terapie, iar la întoarcere spre casă uber-ul și boltul costau 30 de lei pe o cursă de 10 lei, la 6 seara. Am tras pe față o mască de construcții pe care o găsisem la birou și m-am cuibărit într-un colț în metrou încercând să nu mă ating de nimeni și de nimic. Mă hotărâsem să merg la mega si la farmacia tei, să-mi iau tot ce trebuie si sa nu mai ies casă câteva zile. Am ajuns la farmacia tei și coada era până în parcare, nu mai văzusem în viața mea așa ceva. Apoi am luat la rând farmaciile din Dristor, 4 câte erau pe aproape. Nici măști, nici paracetamol, nici acc, nici vitamine, nici dezinfectant.

La mega era full, nu mai erau nici coșuri, așa că m-am dus la un magazin mai micuț lângă bloc. Și acolo full de oameni, rafturi întregi goale, nici urmă de pâine, de carne, de făină, de hârtie igienică. M-am pus în mijlocul unui raion, am lăsat coșul jos, și într-o criză de disperare maximă am început să tremur și să plâng de mi se făcuse praf masca pe care o aveam pe față. Pe drum, căram cu greu un bax de apă într-o mână și două sacoșe pline cu ce mai găsisem prin magazin și în același timp îmi curgeau lacrimile și nasul ca la robinet și mă chinuiam să nu-mi ating fața cu mâinile, deși mă usturau și ochii și nasul și îmi venea să smulg masca aia de pe față și mănușile în care-mi transpiraseră mâinile și se lipseră de pielea mea. Atunci am realizat că de acum viața se va schimba. Că nu știu ce va urma, cât va ține, că practic sunt singură, că ai mei sunt departe, că prietenii n-au cum să mă ajute, iar din partea statului oricum nu mă pot aștepta la nimic, pot doar să mă rog să nu ajung în mâinile lui.

M-am autoizolat de bună voie dinainte să înceapă circul ordonanțelor militare. Sunt în a 25-a zi de autoizolare. Mi-am cedat voluntar niste drepturi pentru a proteja sănătatea mea și a celor din jur. Când însă renunțarea la drepturi a venit cu caracter obligatoriu, prin acest regim militar impus, am început să fiu foarte afectată la nivel emoțional.

Chiar dacă înțeleg mizele lui și justificarea, îmi e foarte greu să accept suspendarea obligatorie a anumitor drepturi pe o perioadă nederminată. E practic dictatură, da una justificată, dar tot ca pe o didactură o simt, căci în fond asta este. Nu-mi vine să cred că am ajuns să trăiesc într-un regim militar. E o experiență care sper să nu mă lase cu traume prea mari și să învăț din ea și să mă determine ca atunci când filmul ăsta prost se va termina și lucrurile vor reveni la normal, să lupt pentru democrație și drepturile mele de fiecare dată când vor fi puse în pericol.

Eu de felul meu eram (sper să fiu și când s-o termina carantina asta) o persoană foarte sociabilă, cu o viață activă. Nu stăteam mai deloc acasă, eram mereu pe drumuri, birou, întâniri, ieșiri în oraș, mulți prieteni, petreceri, tot ce se putea. Așa că izolarea asta totală a venit cu o schimbare radicală a vieții mele. Am mai experimentat ceva similar doar când am avut glezna luxată, dar atunci izolarea nu era dublată de o incertitudine cu privire la viitorul meu și al societății, nu avea ca zgomot de fundal sirenele ambulanțelor și nici miliția urlând în portavoce să stau în casă, nici teama că orice ieșire din casă mă poate nenoroci pe viață. De la bucuria pe care o resimțeam altă dată când întâlneam un om, acum mi se pare mega ciudat că simt frică față de orice persoană care îmi trece calea și o consider un potențial pericol care mi-ar putea transmite virusul.

În 24 februarie, când a izbucnit epidemia în Italia, după ce am citit toate știrile de acolo, mi-am dat seama imediat că situația se va replica și în România în scurt timp. Primul instinct a fost să mă duc în farmacii să caut măști. N-am găsit deloc, de atunci. Am scris furioasă un status pe facebook. Mi-am luat mult hate, că mă panichez degeaba, că nu mă informez suficient, că oricum măștile sunt inutile. De atunci până în 11 martie nici nu am mai scris pe nimic pe net. Prietenii sau colegii îmi ziceau că am luat-o razna un pic, că n-am de ce să mă panichez așa, că uite că la noi nu sunt cazuri, că e o gripă etc.. Așa că am ținut în mine tot ce simțeam, căci îmi dădeam seama că starea mea era super greu de conținut de cei din jur și reușeam s-o exprim doar în camera mea noaptea când rămâneam singură sau o oră pe săptămână în cabinetul de terapie.

Am analizat foarte mult și frica mea vine din 4 motive. Pentru părinții mei, ambii 60+, grupă de risc crescut, tata cu plămânii praf, fumător de-o viață, mama bolnavă cronică de diabet, hipertensiune și alte afecțiuni. Pentru amândoi virusul ăsta ar fi 100% fatal. La asta se mai adaugă și situația asta în care se găsesc foarte greu în periaoada asta pastilele pentru bolile de care suferă mami. Nu aș vrea să îi pierd, nu acum, nu în astfel de condiții, nu fără să pot să-i mai văd.

Apoi și pentru sănătatea mea.

Plămânii mei nu sunt deloc roz, știu asta, iar sistemul meu imunitar nu e punctul meu forte. Știu că dacă aș lua virusul ăsta și dacă m-aș face printr-o minune bine, nu mi-aș mai putea vedea părinții, căci nu se știe despre el dacă se reactivează sau nu și când și nu aș putea să știu că tocmai eu le pun viețile în pericol. Apoi mi-e frică pentru ce se va întâmpla cu viața mea după, despre cum va fi, dacă voi pierde tot ce am construit, tot ce îmi doream și planificasem sau nu. Și nu în ultimul rând, mi-e frică pentru societate, pentru efectele crizei, felul în care acestea vor afecta viețile tuturor, mai ales cele ale oamenilor vulnerabili. Mă îngroznește să mă gândesc la asta.

E interesant cum rolurile în familia mea s-au inversat. Dacă până acum ai mei erau ei care mă sunau încontinuu și mă certau că umblu aiurea pe străzi, că nu sunt destul de responsabilă cu viața mea, acum eu îi bombardez cu telefoane să mă asigur că stau în casă, că se protejează etc.

Pe plan profesional, am noroc că încă ONG-ul meu rezistă, că pot lucra de acasă. Ne-am reprofilat și noi, susținem campanii prin care încercăm să oferim sprijin sistemului medical și comunităților în perioada asta și e bine că mă simt cumva utilă în tot contextul, deși mi-e ciudă că n-am curaj să mă încumet să ies și să ajut mai mult, așa cum o fac alți colegi din societatea civilă. N-am birou în casă, mă mut de pe canapea în pat, dintr-un skype în altul, dar încă rezist cu asta. Nu credeam că o s-o zic dar mi-e mega dor să mă trezesc în fiecare dimineață și să merg la muncă.

E ciudat tare pentru mine să stau acasă. Nu prea am talent la gătit și nici nu mă omor după treburile casnice. Nu mă pricep nici la chestii de beauty și nici toate tutorialele de pe net n-o să mă facă mai pricepută, dar încerc să am grijă de mine cum pot, chiar dacă deja mi-am ciuntit sprâncenele cu penseta. Nu îmi mai cumpăr haine, investesc bănuții care îmi mai rămân după ce-mi iau mâncare în chestii pentru casă, treabă pe care eu n-am făcut-o niciodată.

Sport nu pot să zic că făceam nici înainte, dar mergeam foarte mult pe jos, chiar și 20.000 de pași pe zi sau dansam până-mi toceam bocanicii, iar sedentarismul absolut mă sufocă. Am noroc că nu mă-ngraș de fel, am pus un picuț de tot de burtică, dar cred că voi scăpa de ea repede când voi reveni la viață. În schimb, nu mai pot să dorm noaptea, îmi simt mușchii atrofiați, iar după una dintre puținele dăți când am ieșit să fac sport pe trotuarul din fața blocului, m-am ales cu o mega febră musculară după 20 de minute de exerciții, așa de tare mi se atrofiaseră mușchii. Am vrut să evit mersul la magazin, mi-e groază mereu de aglomerația de acolo, dar cu aplicațiile de shopping online în perioada asta e mai greu decât să-ți găsești iubirea vieții pe tinder. Așa că mă blindez cu ce echipamente de protecție mai am pe acasă și o dată pe săptămână mă aventurez la shopping session la mega.

În rest, zilele mele în carantină arată la fel, de-o monotonie pe care sper să n-o mai retrăiesc măcar pân la bătrânețe, dac-oi ajunge până acolo: muncesc 8-9 ore pe zi, fac un duș, manânc, spăl vase, mă uit o dată la știri, mai citesc câteva articole pe net și-apoi mă lupt cu insomnia și încerc să ațipesc măcar câteva ore. Partea cea mai mișto e când îmi activez imaginația, mecanismul care de mică mă salvează din momentele nefericite și încep să zburd în mintea mea pe tot felul de câmpii, să dansez prin cluburi, să merg la proteste și să-mi cer drepturile într-un glas cu zeci de mii de oameni, să-i strâng în brațe pe toți oamenii pe care iubesc, să mă întorc în natură la strâns gunoaie, plantat copaci, la sutele de voluntari ai organizației mele alături de care mă străduiesc să fac lumea un loc mai bun.

Nu prea rezonez cu sfaturile motivaționale anti anxietate de pe net, nu simt lucrurile alea, nu pot să mă mint că sunt pozitivă și optimistă când starea mea emoțională e fix la polul opus. Cred că cel mai sănătos e să îmi trăiesc stările așa cum îmi vin, să plâng, să urlu, să scot anxietatea, furia ca să pot îmbrățișa tristețea asta pe care cred că e absolut firesc să o simt.

În momentul ăsta mă simt foarte singură. Singurii care mă ajută și îi simt cu adevărat aproape sunt părinții mei. Au redevenit dintr-o dată cel mai important pilon al vieții mele. Ei s-au dat peste cap și mi-au făcut rost de măști, spirt, dezinfectant, când nu se mai găseau niciunele și mi-au trimis pachet. A fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată de la ei. Nu pentru ce conținea neapărat, ci pentru că nu m-au lăsat singură în perioada asta chiar dacă sunt la sute de kilometri distanță.