M-am închis în casă de pe 11 martie, în ziua în care se depuneau proiectele pentru fondurile Norvegiene. ONG-urile au fost ca niște cuiburi de furnici în martie, dar miercuri am putut să zic că lucrez de acasă. Cu câteva zile mai devreme se înregistrase primul caz de infectare cu noul coronavirus în România.

I-am luat nisip motanului, Baghdadi, am ieșit la cumpărături să mai umplem din goluri și ne-am baricadat. Săptămâni mai târziu suntem tot baricadați, eu și partenerul meu, cu mici pauze de cumpărături, că nisipul pentru litiera pisicii nu e nesfărșit, și cu ieșirile pe balcon, care au devenit de fapt ieșirile noastre afară.

Fix înainte să se introducă declarația mi-am făcut provizie de pastile psihiatrice pe două luni, gabaran și cipralex cât să îmi ajungă până când presupuneam eu că s-ar fi oprit gălăgia.

O lună mai târziu, nu mai cred că gălăgia o să se oprească atât de curând. Izolarea mi-o petrec cu cinci pastile pe zi, care mă ajută cu tulburarea depresiv-anxioasă. Ea mă face să plâng de cele mai multe ori, să nu pot să vorbesc sau să mă doară corpul, pentru că uneori o somatizez.

Izolarea mă ajută să o țin în frâu pe de-o parte: nu mai există triggeri externi, dar pe de altă parte, mă face să simt că trăiesc într-o aparență a libertății, care îmi dă anxietate. Și ah, da, mi-a mutat ședințele de terapie pe Skype, și nu mai e chiar la fel.

Sunt una dintre privilegiatele și privilegiații care pot să muncească în continuare de acasă, fără să le fie afectată munca (poate doar în proporții mici, pe partea de productivitate).

Îl alerg pe motan prin casă în loc de sport, mă spăl pe mâini până mi se fac ca șmirghelul, iar la ora 13:00 intru pe site-ul Ministerului Sănătății să văd câte cazuri noi de persoane infectate cu noul coronavirus sunt și câți decedați.

A devenit parte din rutină.