Pandemia m-a salvat dintr-un burnout sever. Mi-am petrecut primele doua saptamani stand, lucru pe care nu l-am mai facut de 20 de ani. Acum oscilez intre (scurte) perioade de avant productiv si invartit in cerc gandindu-ma ce nu am facut si ar trebui facut. Fac un exercitiu din a incerca sa inchid ecranele macar din cand in cand. In unele zile imi iese, in unele nu. Incerc sa am minute in care sa nu ascult/ ma uit la nimic, si aceste scurte momente de pauza mi-au adus in doua luni mai multe momente ”aha” decat am avut in ultimii ani. Am din cand in cand senzatia ca sunt intr-un vis din care ma voi trezi. Gatesc cu furie, incerc sa tin pacea intre cei doi copii, incerc sa gasesc momente in care suntem bine in fiecare zi. Incerc :-) Ma gandesc la oamenii care s-au imbonavit, la cei care au murit, la cei care au oameni dragi bolnavi sau in pericol, si le trimit cate ganduri bune ma tin puterile. Admir mobilizarea fantastica a multora, si cat au reusit sa faca intr-un timp atat de scurt. Mi se pare ca este unul dintre cele mai mari si mai eficiente experimente de coeziune sociala pe care le voi trai vreodata. Sper sa nu uitam prea curand ca suntem toti egali in fata bolii, a mortii si a sperantei.